Timişoara are o istorie îndelungată – se presupune că o modestă aşezare a fost înfiinţată aici de către maghiari în sec. al XII-lea, însă începuturile sunt slab documentate. Cetatea şi oraşul civil, aşezate în mijlocul unor mlaştini din lunca comună a Timişului şi a Begăi, a evoluat relativ lent dar ascendent, intrând la 1552 sub ocupaţie turcească, iar la 1716 sub cea a habsburgilor. Evoluţia lineară (în principal prin adăugire) a fost curmată sub administraţia Vienei, care demolează complet oraşul medieval pentru a face loc unei cetăţi moderne. Parcelele din interiorul zonei împrejmuite cu ziduri ("oraşul interior") erau, aproape toate, ocupate cu clădiri deja în secolul al XVIII-lea; ulterior prin demolarea zidurilor s-au adăugat noi parcele de construcţie şi astfel a rezultat cartierul actual Cetate, păstrând deci locul în care s-a aflat miezul aşezării, din Evul Mediu pâna în prezent.

În paralel a avut loc şi modificarea substanţială a cadrului natural, căci în secolul al XVIII-lea mlaştinile au fost asanate asanate iar cursul Begheiului (Begăi) a fost regularizat şi, în bună parte, canalizat. Încă şi la începutul secolului al XX-lea s-au mai făcut retuşuri importante ale cursului Begheiului imediat în amonte de cetate – adică în cartierul Fabric.

În general se poate spune că structura şi aşezarea centrului medieval al localităţii au condiţionat tot ceea ce s-a edificat ulterior; în plus, modificarea radicală a cadrului natural (prin lucrările de hidroameliorare) a netezit calea spre închegarea urbanistică actuală – cele aproape trei secole de evoluţie urbanistică a Timişoarei post-1716 se poate urmări încă şi azi foarte bine în teren, de exemplu într-un city tour. Sistemul stradal trasat sub administraţia Vienei în secolul al XVIII-lea nu a fost modificat radical ulterior (în fapt, este aproape identic şi azi), ci doar completat. Păstrarea sistemului stradal este un fapt interesant la nivel european; coerenţa sa probabil că va duce la menţinerea sa şi în viitor, cu toate că prezintă unele neajunsuri.

Tot în paralel cu evoluţia cartierului central are loc şi o evoluţie a celorlalte cartiere. Datorită dimensiunilor cetăţii habsburgice vechile "suburbii" medievale Palanca Mică şi Palanca Mare dispar în prima jumătate a secolul al XVIII-lea, însă curând apar altele noi: cartierele Fabric, Iosefin şi Elisabetin de azi; deşi acestor cartiere le lipseşte, într-o anumită măsură, rigoarea carteziană impusă sistemului stradal din Cetate, ele se pot dezvolta extensiv, nefiind atât de strict conditionate spatial – în timp, fiecare dintre ele vor deveni mai întinse decât oraşul însuşi (cartierul Cetate). După defortificare (la începutul secolului XX) cartierele mărginaşe se pot în sfârsit uni cu cartierul central; cele trei cartiere vechi ne-centrale prezintă multe mărturii ale trecutului, inclusiv un patrimoniu arhitectural valoros.

Închegarea centrului urban Timişoara se desăvârşeşte pe parcursul secolului al XX-lea prin înglobarea succesivă a fostelor comunităţi rurale Mehala, Fratelia (Chişoda Nouă), Freidorf, Ghiroda Nouă, Ciarda Roşie; alte cartiere se înfiripă pe terenuri anterior neconstruite. Aceste tendinţe continuă şi la ora actuală, între Timişoara şi comunele învecinate existând legături şi intercondiţionări multiple.

Evoluţia urbanistică a Timişoarei a preocupat de mult timp numeroşi cercetători (istorici, experţi în urbanistică etc.) dar şi amatori pasionaţi (ca noi). Au apărut numeroase lucrări, iar la ora actuală subiectul încă mai este obiect de studiu. În mod deosebit menţionăm monografiile scrise de Mihai Opriş în perioada 1987-2007 (datele prezentate în continuare se sprijină, în bună parte, pe informaţia culeasă din aceste lucrări, precum şi din discuţiile cu autorul).

În acest album de imagini încercăm doar să expunem, în tuşuri groase, principalele procese ale evoluţiei oraşului Timişoara. Nu intrăm în detalii, ci încercăm să explicăm ce stă în spatele (istoric vorbind) aspectului actual, aşa cum îl distingem în cadrul unui tur de oraş.